În Antichitate, un legământ reprezenta o înțelegere solemnă dintre două sau mai multe părți, în cadrul căreia una, mai multe sau toate părțile implicate își asumau anumite obligații sau promisiuni în raport cu celelalte părți. În funcție de relația părților implicate, existau două tipuri de angajamente: când părțile aveau un statut egal și negociau condițiile (legământ de paritate), sau când una dintre părți exercita autoritate de suzeran asupra celeilalte (legământ de vasalitate). Legământul sinaitic se încadrează în cea de-a doua categorie prezentată, este un legământ de vasalitate încheiat între Dumnezeu, ca Suzeran, și națiunea israelită, ca vasal.

 

Condițiile încheierii legământului

Conform textului din Exod 19, se poate observa că Dumnezeu, în calitate de Suzeran, are inițiativa de a încheia un legământ cu israeliții, un legământ pe temeiul căruia națiunea israelită se angaja să se supună lui Dumnezeu și legilor Sale, iar Dumnezeu Se angaja să recunoască poporul evreu drept poporul Său, ales și binecuvântat de El. Cu toate că Dumnezeu acționează din calitatea de Suzeran, El îi cheamă pe israeliți să își exprime consimțământul cu privire la încheierea legământului, ceea ce denotă că încheierea acestui legământ era condiționată de anumite aspecte. Conform textelor din Exod 19:5-6 și 19:10-12, se disting două condiții care prefigurau încheierea legământului: una generală și una contextuală.

Condiția generală și fundamentală pe care israeliții trebuiau să o îndeplinească pentru a intra în legământ cu Dumnezeu era aceea de a-și lua angajamentul că aveau să respecte toate prevederile impuse de Domnul în cadrul legământului. Dumnezeu, spre deosebire de faraonul Egiptului, nu Își impune violent autoritatea, ci le oferă evreilor posibilitatea de a-și exprima voința, din dorința de a primi o supunere fidelă, nu una forțată. Ca urmare a asumării acestei condiții, israeliții aveau să intre în posesia promisiunii că vor deveni un popor cu totul special printre toate popoarele pământului, un popor însoțit de Dumnezeu și un popor cu acces la prezența lui Dumnezeu.

Condiția contextuală și particulară are în vedere cerința lui Dumnezeu cu privire la sfințirea poporului și la limitele în care poporul se putea apropia de prezența Domnului în timpul teofaniei. Pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu și pentru a intra în legământ cu El, poporul trebuia să se înfățișeze înaintea Sa în sfințenie și curăție, și nu dincolo de limita impusă. Pregătirea poporului în vederea întâlnirii cu Domnul presupunea curățirea fizică, stabilirea limitelor de acces în jurul muntelui și abstinența sexuală.

 

Obligațiile presupuse de legământ

Ca urmare a îndeplinirii de către israeliți a condițiilor mai sus prezentate, Dumnezeu Se coboară pe muntele Sinai înaintea poporului pentru a încheia legământ cu acesta și, în calitate de Suzeran, prezintă obligațiile pe care Israel trebuia să și le însușească în calitate de vasal. Aceste obligații pot fi clasate în două categorii: Decalogul (Exod 20:1-17) și Cartea Legământului (Exod 20:18-23:19).

Decalogul reprezintă baza juridică a legământului sinaitic, chiar dacă acest legământ cuprinde și alte reglementări. Cele zece principii comportamentale expuse în Decalog au un statut unic, general și imuabil în orice context, dovadă fiind faptul că Însuși Dumnezeu le-a enunțat, fără medierea lui Moise, ca în cazul celorlalte reglementări și faptul că celelalte reglementări decurg din acestea. Prin respectarea celor zece porunci ale Decalogului, israeliții aveau să se deprindă a cultiva un comportament adecvat atât în relație cu Dumnezeu, cât și în relație cu semenii: primele patru porunci vizează relația cu Dumnezeu, iar ultimele șase relația cu semenii.

Cartea Legământului reprezintă o serie de reglementări contextuale derivate din principiile Decalogului. Dacă Decalogul prezintă niște reglementări generale care trebuiau aplicate în cazuri particulare, indiferent de context, Cartea Legământului preia aceste principii generale și le integrează într-un context istorico-socio-cultural specific, cel al Israelului eliberat din sclavie și aflat în drum spre Canaanul pe care avea să-l cucerească. Reglementările Cărții Legământului sunt tributare contextului în care au fost promulgate și conțin directive cu privire la închinarea autentică, la sclavie, la violența fizică, la proprietatea privată, la relațiile sociale, la agricultură și la sărbători.

 

Beneficiile respectării obligațiilor legământului

Conform textului din Exod 23:20-33, se poate observa că Dumnezeu, după ce le-a făcut de cunoscut israeliților obligațiile ce le reveneau în cadrul legământului, prezintă beneficiile de care aceștia puteau avea parte dacă respectau aceste obligații. Spre deosebire de textele din Levitic 26 și Deuteronom 28, lista cu urmările modului de raportare la legământ al israeliților din Exod 23:20-33 nu include și blesteme, ci doar binecuvântări. Acest lucru oferă evreilor un impuls motivatoriu de a respecta obligațiile impuse.

Din textul Exod 23:20-33 se disting trei avertizări și trei binecuvântări interconectate. Prima binecuvântare survine ca urmare a angajamentului general al evreilor de a respecta legământul și constă în însoțirea poporului către Canaan de către trimisul ceresc al lui Dumnezeu. Prima avertizare, care condiționează cea de-a doua binecuvântare, îi invită pe israeliți să aibă un comportament corespunzător față de Îngerul trimis, lucru care-L va determina pe Dumnezeu să lupte El însuși cu dușmanii canaaniți ai Israelului (a doua binecuvântare). Cea de-a doua avertizare îndeamnă Israelul să evite și să elimine orice formă de păgânism de pe cuprinsul Canaanului, pentru ca închinarea autentică să nu fie periclitată. Dacă doar Domnul avea să primească închinarea, atunci El avea să îi binecuvânteze pe israeliți cu prosperitate materială, sănătate, creștere demografică, longevitate, biruință în lupta cu locuitorii Canaanului și cu un teritoriu întins (a treia binecuvântare). Iar cea de-a treia avertizare nu este altceva decât o reiterare a celei de-a doua, cea cu privire la idolatrie și la închinarea autentică, care condiționa o viață prosperă pentru Israel.

 

Încheiere

În încheiere, ca un scurt rezumat al informațiilor privitoare la legământul sinaitic, putem aminti că acest legământ este un legământ de vasalitate încheiat între Dumnezeu, ca Suzeran, și Israel, ca vasal, prin intermediul căruia națiunea israelită se angaja să se supună lui Dumnezeu și legilor Sale, iar Dumnezeu Se angaja să recunoască poporul evreu drept poporul Său ales. Ca urmare a îndeplinirii de către israeliți a condițiilor ce prefigurau încheierea legământului (cea generală și cea contextuală), Dumnezeu enunță obligațiile presupuse de legământ (cele generale – Decalogul și cele particulare – Cartea Legământului) și beneficiile respectării acestor obligații (însoțirea trimisului ceresc, ajutorul lui Dumnezeu în lupta cu canaaniții, prosperitate și bunăstare), după care, legământul este ratificat prin cele două scene descrise în Exod 24 (ceremonia stropirii sângelui și ospățul de pe munte).

 

 

Pavăl Iulian,

Institutul Teologic Penticostal București.

 

07 noiembrie 2019

Legământul sinaitic: condiții, obligații, beneficii