1. Ce este o cruciadă?

Nu este un lucru deloc ușor să se dea o definiție concretă și cuprinzătoare pentru fenomenul cruciadelor, având în vedere faptul că a reprezentat un fenomen foarte complex, care s-a întins pe o perioadă destul de lungă de timp. Definiția pe care am putea-o oferi acestui fenomen ține foarte mult de contextul în care ne aflăm și de modul în care percepem violența ca fiind acceptabilă sau nu în Creștinism, atunci când are o cauză nobilă. Așadar, un răspuns adecvat în încercarea de a defini fenomenul cruciadelor este foarte greu de formulat, deoarece există marele risc de a cădea în capcana relativismului, influențați fiind de contextul în care viețuim și de orientarea religioasă cu privire la acceptarea violenței în Creștinism.

Totuși, dacă am încerca să definim fenomenul cruciadelor, o astfel de definiție ar putea suna cam așa: fenomenul cruciadelor este un fenomen religios, politic, militar, social, economic etc; de o mare însemnătate și amploare (geografică și socială) în istoria mondială și în istoria Creștinismului, ce a dominat spațiul european timp de peste trei secole, din 1095 și până în 1270, modul de manifestare fiind războiul, și având drept scop principal motivația religioasă de a elibera Țara Sfântă, dar nu numai, de sub dominația păgână otomană, întreprinzându-se campanii militare, autorizate de Papă, ale celor din Occident în Orient.

De-a lungul secolelor, cruciadele au fost privite și înțelese din perspective diferite, dovadă a acestui fapt fiind multitudinea de denumiri ce au încercat să înglobeze acest fenomen amplu într-un singur cuvânt definitoriu: pelerinaj (iter sau peregrinatio), război sfânt (bellum sacrum), misiune de ansamblu (passagium generale), expediție a crucii (expeditio crucis), lucrarea lui Hristos (negotium Jhesu Christi).

 

2. Cauzele declanșării cruciadelor și scopurile urmărite

Principala cauză a declanșării cruciadelor este reprezentată de expansiunea otomană din Orient, prin care se cucerise Palestina, inclusiv Ierusalimul (în anul 1073), și care devenise o amenințare pentru Bizanț. Pe fondul existenței mentalității Christendomului, a Împărăției lui Hristos, nu doar în cer, ci și pe pământ, unde este organizată ca un stat creștin, ce are propriul teritoriu și propria populație, fiind o monarhie condusă de Hristos cu ajutorul agenților Săi (papii, episcopii și regii), a apărut și s-a dezvoltat ipoteza conform căreia creștinătatea trebuie să își apere statul universal creștin și să lupte defensiv, când este provocată, și ofensiv, atunci când trebuie să-și recupereze teritoriile pierdute, ba chiar să lupte pentru răspândirea acestei Împărății, anexând noi teritorii.

Bazându-se pe această ipoteză, conducătorii religioși și politici din perioada de început a mileniului al II-lea d.Hr. au ajuns la concluzia că trebuie să acționeze nu doar religios pentru apărarea și răspândirea Christendomului (statul creștin universal), ci și politic și militar, ajungându-se astfel la conflictele politico-religioso-militare dintre Europa creștină și otomanii expansioniști numite și cunoscute astăzi drept cruciade. Pe lângă cauza religioasă a declanșării cruciadelor, au mai existat și alte cauze, de natură mai subiectivă: dorința de a dobândi putere, dorința de înavuțire, dorința de a deveni celebru etc.

Chiar dacă inițial cruciadele păreau să aibă un scop nobil, acela de a elibera teritoriile sfinte de păgânism, acesta era doar o prefață, un pretext, doar unul dintre scopurile ce se urmăreau; cu adevărat, în spatele acestei măști de religiozitate, existau o mulțime de alte scopuri camuflate. Prin cruciade, autoritatea papală se putea extinde și în Orient, comercianții puteau găsi noi piețe pentru afacerile lor, săracii puteau primi anumite privilegii, principii puteau intra în posesia unor noi teritorii și, mai prețios decât toate, tuturor celor ce participau direct și indirect (prin ajutor militar, financiar, material etc.) la cruciade li se garanta iertarea păcatelor de către papă prin oferirea de indulgențe.

 

3. Cine erau cei ce puteau participa la cruciade?

Orice om, indiferent de gen, statut social sau alte caracteristici de diferențiere a maselor, putea să ia parte la cruciade, dacă se oferea voluntar și era dispus să treacă prin ritualul prin care era declarat cruciat. Chiar dacă apelul de chemare la cruciadă al papei Urban II a fost unul general, pentru orice creștin dispus să peregrineze și să lupte, acesta, în esență, nu și-a dorit neapărat ca orice individ voluntar să participe, de fapt, el dorea „să stimuleze mintea cavalerilor”, a luptătorilor. Însă, fiindcă chemarea sa la mobilizare a sunat ca un fel de chemare la pelerinaj, la o acțiune generală și colectivă, în prima cruciadă, dar nu numai, ci și în cele ulterioare, au existat participanți sau așa-ziși cruciați, care nu se afiliaseră mișcării din rațiuni militare, ci din dorința de a migra pentru a-și schimba modul de trai, în special cei săraci, ceea ce era clar de nedorit în cadrul unei mișcări de o asemenea anvergură, care urmărea un scop militar precis. Existau trei categorii de oameni care participau la cruciade: cruciații luptători, pelerinii și migratorii.

Orice individ care se oferea voluntar la cruciadă trebuia să depună un jurământ în urma căruia primea statutul de cruciat. La început, nu prea existau diferențe semnificative între jurământul depus de luptătorii cruciați și cel depus de pelerini, dar, cu timpul, începând din anul 1200, au apărut ușoare modificări vizibile între acestea două. Depunerea jurământului putea avea consecințe pozitive asupra celui ce se angaja la „lupta sfântă”, dacă avea să-și respecte obligațiile asumate, dar și consecințe negative, dacă nu mai dorea să ia parte la acțiunile pentru care depusese jurământ. Privilegiile cruciaților și ale pelerinilor puteau fi de mai multe tipuri: ecleziale, spirituale (rugăciuni din partea Bisericii universale), economice etc; iar pedeapsa pentru călcarea jurământului putea consta în interdicția, suspendarea sau excomunicarea din Biserică, ba chiar la dezmoștenirea de avuția părintească.

 

 

                                                                                                                                                                 Pavăl Iulian,

                                                                                                                    Institutul Teologic Penticostal București.

 

28 septembrie 2019

Cruciadele